Despre viață cu ANTHONY HOPKINS

„Dă drumul oamenilor care nu sunt încă gata să te iubească!

Acesta este cel mai greu lucru pe care va trebui să-l faci în viața ta și va fi și cel mai important lucru: încetează să-ți mai dai dragostea celor care nu sunt încă gata să te iubească.

Nu mai iubiți oamenii care nu sunt pregătiți să vă iubească.

Știu că instinctele tale fac totul pentru a câștiga mila tuturor celor din jur, dar este și impulsul care îți va fura timpul, energia și sănătatea mentală, fizică și spirituală.

Când începeți să vă manifestați în viața voastră, complet, cu bucurie, interes și angajament, nu toată lumea va fi gata să vă găsească în acest loc de sinceritate pură.

Asta nu înseamnă că trebuie să schimbi cine ești. Asta înseamnă că trebuie să nu mai iubești oamenii care nu vor să te iubească încă.

Când ești exclus, subtil ofensat, uitat sau ușor ignorat de oamenii cărora le dai timp, nu-ți faci nici o favoare permițându-le energia și viața ta.

Adevărul este că nu ești pentru toată lumea …

Și că nu toată lumea este pentru tine …

Asta face această lume atât de specială, când găsești puținii oameni cu care ai prietenie, dragoste sau o relație adevărată …

Veți ști cât de valoros este …

Pentru că ați experimentat ceea ce nu este …

Dar cu cât petreci mai mult timp încercând să te faci iubit de cineva care nu poate …

Cu cât pierzi mai mult timp lipsind aceeași conexiune …

Există miliarde de oameni pe această planetă și mulți dintre ei vor ajunge cu tine, la nivelul lor, cu vibrația lor, de unde stau …

Dar…

Cu cât rămâi mai mic, implicat în intimitatea persoanelor care te folosesc ca pernă, opțiune de fundal, terapeut și strategie pentru vindecarea lor emoțională …

Mai mult timp rămâi în afara comunității dorite.

Dacă încetezi să mai apari, s-ar putea să fii mai puțin dorit …

Dacă nu mai încercați, relația s-ar putea opri …

Dacă nu mai trimiteți mesaje text, telefonul rămâne întunecat zile și săptămâni …

Poate dacă încetezi să iubești pe cineva, dragostea dintre voi se va dizolva …

Asta nu înseamnă că ai stricat o relație!

Asta înseamnă că toată această relație a fost energia pe care doar tu și tu o angajai pentru a o păstra în aer.

Nu este dragoste

Acesta este atașamentul.

Asta înseamnă să dorești o șansă celor care nu o doresc!

Cel mai valoros și cel mai important lucru pe care îl ai în viața ta este energia ta.

Nu este doar timpul tău, deoarece este limitat …

Este energia ta!

Ce dai în fiecare zi este ceea ce va deveni din ce în ce mai mult în viața ta.

Cele cărora le acordați timp și energie vă vor defini existența.

Când îți dai seama de asta, începi să înțelegi de ce ești atât de nerăbdător când îți petreci timpul cu oameni care nu ți se potrivesc și în activități, locuri, situații care nu ți se potrivesc.

Începi să-ți dai seama că cel mai important lucru pe care îl poți face pentru viața ta, pentru tine și pentru toată lumea pe care o cunoști, îți protejează energia mai puternic decât orice.

Transformă-ți viața într-un sanctuar sigur în care sunt permise doar persoanele „compatibile” cu tine.

Nu sunteți responsabili pentru salvarea oamenilor.

Nu sunteți responsabili să-i convingeți să fie salvați.

Nu este treaba ta să exiști pentru oameni și să le oferi viața ta, încetul cu încetul, moment după moment!

Pentru că dacă te simți rău sau dacă te simți obligat; tu ești rădăcina tuturor acestor lucruri insistând, temându-te că îți promit favorurile pe care tu nu le vei da …

Singurul tău fapt este să realizezi că ești persoana iubită a destinului tău și să accepți iubirea pe care crezi că o meriți.

Decideți că meritați o prietenie adevărată.

Așteaptă atunci … doar un minut …

Și uite cum totul începe să se schimbe … ”

Cădeți înainte.

Celebru actor Denzel Washington, în discursul său în fața absolvenților Universității din Pennsylvania, a vorbit despre importanța experimentelor și eșecurilor în viață.

„…Eu am înțeles că nimic în viață nu are sens, dacă nu riști. Nimic.

Nelson Mandela spunea: „Nu există nicio pasiune în jocul cu mize mici – să trăiești o viață mai rea, decât cea pe care ești capabil s-o trăiești”. Sunt convins că în calea voastră – la școală, când ați fost admiși la universitate, când ați ales specialitatea – oamenii v-au spus că neapărat trebuie să aveți ceva pe care vă puteți baza. Însă eu n-am înțeles niciodată această concepție. Atunci când cad, eu nu vreau să mă bazez pe nimic în afară de credința mea. Eu vreau să cad … înainte.

În sfârșit, am formulat ceea ce vreau să spun. A cădea înainte. Iată ce am în vedere: … Thomas Edison a realizat 1000 de experimente nereușite. Știați despre asta? Eu – nu, pentru că al 1001-lea a fost becul electric.

A cădea înainte. Fiecare experiment nereușit este un pas spre succes. Trebuie să riscați. Sunt convins că ați mai auzit despre asta. Dar eu vreau să vă vorbesc despre importanța riscului. Și o să menționez 3 cauze – după care puteți să vă scoateți iPhone-ul.

În primul rând, mai devreme sau mai târziu vă veți confrunta cu nenorocul. Acceptați asta.Veți pierde. O să vă compromiteți. O să vă înșelați într-un anumit moment. Nu există nicio îndoială. Poate că nu este un mesaj tradițional pentru o ceremonie de absolvire, dar vă spun – acceptați asta. Pentru că e de neevitat…

Al doilea lucru pe care vreau să vi-l spun despre eșec este că nu greșește cel, ce nu face nimic.

Soția mea mi-a spus o afirmație excepțională: „ Pentru a obține ceea ce nu ai avut niciodată, trebuie să faci ceea ce nu ai făcut niciodată.”…Voi ați investit mult în educație, iar alții au investit mult în voi. Lăsați-mă să vă spun că lumea are nevoie de talentul vostru. … Așa că mergeți, oferiți tot ce aveți – timp, talent, rugăciune sau bogăție…

Al treilea punct referitor la eșec: uneori aceasta e cea mai bună metodă pentru a înțelege încotro mergi. Viața voastră nu va fi doar senină…

Eu nu-mi imaginez un mesaj mai bun pe care vi-l puteam transmite astăzi. Nu doar să riscați, dar și să fiți deschiși în fața vieții. Să acceptați noi viziuni și să fiți dechiși pentru noi opinii. Să fiți gata să țineți un discurs în fața absolvenților unei dintre cele mai bune universități din țară, chiar dacă vă temeți la nebunie. Deși este înfricoșător, o să vă prindă bine. Pentru că oportunitățile pe care le primiți, oamenii pe care îi întâlniți, oamenii pe care îi iubiți, credința pe care o aveți – toate acestea vă formează viața. De aceea, absolvenți ai anului 2011, iată misiunea voastră.

Atunci când veți trece hotarele vestului Philadelphiei, nu vă descurajați. Nu dați niciodată înapoi. Oferiți tot ce aveți. Și atunci când veți cădea, poate chiar astăzi din cauza excesului de șampanie, cădeți înainte.”

Trebuie să crezi în ceva…

Discursul lui Steve Jobs adresat absolvenților Universității Stanford (12 iunie 2005)

“Sunt onorat să fiu aici cu voi astăzi, la absolvirea uneia dintre cele mai prestigioase universități din lume. Eu nu am absolvit niciodată facultatea. Să fiu sincer, acesta e cel mai apropiat moment de o absolvire, la care am participat. Am să vă spun 3 povestioare scurte din viața mea. Doar atât.

M-am lăsat de facultate după 6 luni, dar am rămas în campus încă 18 luni. De ce am renunțat ? Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o tânără studentă care nu absolvise încă și a decis să mă dea spre adopţie. Ea simțea că trebuie să fiu adoptat de o familie cu studii superioare, așa că totul era aranjat ca familia unui avocat să mă adopte. S-au răzgândit în ultima clipă, pentru că doreau o fată. Așadar, a fost sunată următoarea familie pe listă: “Avem un băiețel, îl vreți?”. Nouă familie a spus “Sigur”. Părinții adoptivi nu avea facultate, însă au promis că băiatul va avea una.

La 18 ani am ajuns la facultate. Una scumpă pe care se duceau economiile de o viață ale părinților mei. După 6 luni nu am văzut nici un rost în a merge la facultate, pentru că nu înțelegeam cum mă va ajuta să îmi dau seama cine sunt și ce vreau să fac cu viața mea. Am decis să renunț la facultate și să sper că totul va fi în regulă. Atunci mă simțeam mic și neajutorat, dar când mă uit în urmă îmi dau seama că a fost una dintre cele mai bune decizii ale mele. În clipa în care am renunțat la cursurile obligatorii am putut merge la cursurile care îmi plăceau cu adevărat și care erau de la diferite facultăți. Nu era totul frumos. Nu aveam camera în campus, așa că dormeam pe podea în camera unor prieteni. Strângeam cutii de suc și le vindeam pentru 5¢ ca să îmi cumpăr mâncare, iar în fiecare duminică mergeam 12 kilometri pe jos ca să mănânc o masă copioasă la templul Hare Krishna. Iubeam zilele de duminică.

Un curs care îmi plăcea foarte mult era cursul de caligrafie (era poate unul dintre cele mai bune din țară). Am învățat despre tipurile serif și sans serif, despre variația spațiului între litere și care sunt lucrurile care fac un scris excelent. Mi se părea fascinant. Nimic din asta nu avea o aplicație practică în viața mea. Însă peste 10 ani, când lucram la designul pentru primul Macintosh, am reușit să punem tot ce învățasem atunci în arhitectura tipografica a Mac-ului. Dacă nu aș fi făcut cursul de caligrafie, Macintosh nu ar fi avut tipurile de font-uri și posibilitățile de a scrie pe care le are acum. Și cum Windows a copiat Macintosh-ul, probabil nici un computer din lume nu ar fi avut! Evident, ar fi fost imposibil să unesc aceste puncte din viața mea înainte. Doar uitându-te în urma poți uni punctele.

Așadar, trebuie să ai încredere că, într-un fel, punctele se vor uni la un moment dat. Trebuie să crezi în ceva: intuiție, destin, viață, karma, orice. Abordarea asta nu m-a dezamăgit niciodată și a făcut toată diferența în viața mea.

Am avut noroc, am aflat devreme ce vreau să fac în viață. Am pornit Apple în garajul părinților mei când aveam 20 de ani. În 10 ani, compania a crescut de la un garaj la o companie de 2 miliarde de dolari și 4000 de angajați. De un an de zile lansasem Machintosh-ul, iar eu împlinisem 30 de ani. Apoi am fost concediat.

Cum poți fi concediat dintr-o companie pe care ai fondat-o? Păi, când Apple era în creștere, am angajat pe cineva foarte talentat să mă ajute, și pentru un an treaba a mers bine. Apoi viziunea noastră despre viitor a luat-o pe căi diferite şi astfel au apărut disensiunile. Când s-a întâmplat asta, comitetul director i-a ținut partea, iar eu am fost dat afară. Munca unei vieți întregi era pierdută. Voiam să mă retrag undeva departe, însă ceva nu mă lăsa. Încă îmi plăcea ce fac, îmi plăcea munca mea. Am fost respins, dar încă iubeam. Așa că am decis să încep din nou de la 0. Atunci nu am înțeles, dar acum știu că a fi dat afară a fost cel mai bun lucru pentru mine. Greutatea de a fi o persoană de succes a fost înlocuită de ușurătatea de a fi începător din nou, mai puțin sigur pe lucrurile din jurul meu. Am intrat în cea mai creativă perioadă din viața mea.

În următorii 5 ani am întemeiat compania Next şi compania Pixar. Am cunoscut-o pe Laurene, care a devenit soția mea. Am creat primul film animat pe computer și am ajuns cel mai de succes studio de animație din lume. Apple a cumpărat Next, iar tehnologia pe care o dezvoltăm la Next este la baza companiei Apple astăzi. M-am întors la Apple, iar Laurene şi cu mine avem o familie minunată împreună. Nimic din astea nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu eram dat afară de la Apple. A fost un medicament foarte amar, dar pacientul avea nevoie de el. Nu îți pierde credința! Sunt sigur că singurul lucru care m-a făcut să merg mai departe a fost dragostea pentru ceea ce făceam.

Trebuie să descoperi ce iubești. Asta e valabil şi în muncă, şi cu oamenii. Munca va ocupa o mare parte din viața ta și singurul fel de a fi cu adevărat satisfăcut este să ai realizări frumoase. Și nu poți avea realizări frumoase decât dacă IUBEŞTI ceea ce faci. Dacă nu ai găsit încă, continuă să cauți. Nu te mulțumi cu puțin. Așa cum se întâmplă cu toate problemele ce ţin de suflet, vei ști când vei găsi. Iar pe măsură ce anii trec, totul va deveni mai frumos. Să nu uiți doar: nu te mulțumi cu puțin!

Când aveam 17 ani, am citit ceva ce m-a impresionat profund: ”Dacă trăiești fiecare zi ca și când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate!”. Să ţin minte că voi muri a fost cea mai importantă unealtă pe care am avut-o ca să iau marile decizii în viață. Pentru că totul, toate așteptările externe, toată mândria, toată rușinea și frica de eșec, toate dispar în fața morții, lăsând doar ceea ce este important cu adevărat. Să ții minte că vei muri e cel mai bun mod de a evita capcana de a te gândi că ai ceva de pierdut. Ești deja dezbrăcat. Nu există nici un motiv să nu îți urmezi inima.

Acum un an am fost diagnosticat cu cancer. Am primit diagnosticul la 7,30 dimineața: aveam o tumoare la pancreas. Nici nu știam ce e ăla pancreas. Doctorii mi-au zis că sigur e unul din acele tipuri de cancer care nu pot fi tratate și, prin urmare, aveam să mai trăiesc între 3 și 6 luni. Mi s-a spus să merg să îmi fac ordine în treburi, pe limbajul doctorilor asta însemnând “o să mori”. În seara acelei zile mi s-a făcut o biopsie: mi-au băgat pe gât un endoscop, prin stomac și intestine, până la pancreas, şi, cu un ac, au prelevat câteva celule din tumoare. Eu eram anesteziat, dar nevasta mea a spus că doctorii au început să plângă când s-au uitat la microscop. Era o formă foarte rară de cancer care se putea vindeca prin operație. M-am operat și acum sunt în regulă. Acesta a fost momentul în care am fost cel mai apropiat de moarte și sper că asta să fie valabil încă câteva decenii. Acum, că am simțit pe pielea mea, pot spune niște lucruri cu o mai mare certitudine decât când moartea era doar un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea să moară. Chiar și oamenii care vor să ajungă în rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Și totuși, moartea e destinația tuturor. Nimeni nu a scăpat de ea vreodată. Și așa și trebuie să fie, pentru că moartea este cea mai mare invenție a vieții. Agentul schimbării. Curăță vechiul pentru a face loc noului. Acum, voi sunteţi noul, dar, în curând, veți fi vechi și veți fi înlăturați. Îmi pare rău să fiu așa dramatic, dar acesta e adevărul.

Timpul fiecăruia este limitat, nu îl consuma trăind viața altora. Nu te lăsa înregimentat, adică nu trăi după regulile altora. Nu lăsa zgomotul părerilor altor persoane să amuțească propria ta voce interioară. Şi, cel mai important, ai curajul să îți urmezi inima și intuiția. Ele știu deja ce vrei să devii. Orice altceva e lipsit de importanță.

Vă mulţumesc foarte mult.”

Aleg calea mea….

“Eu nu pot face parte dintr-o lume în care bărbații își îmbracă soțiile ca pe niște prostituate, ajutându-le să pună în evidență lucrurile care ar trebui prețuite; o lume în care nu există conceptul de onoare și demnitate, și te poți baza doar pe oamenii care spun ‘Promit’. O lume în care femeile nu-și doresc copii și bărbații nu-și doresc o familie. În care fraierii se cred superiori, se consideră importanți stând la volanul unor mașini care aparțin de fapt părinților lor și oricine are un pic de influență încearcă să-ți demonstreze că tu ești un nimeni.

O lume în care oamenii declară în mod fals că ei cred în Dumnezeu, când de fapt stau cu sticla de alcool în mână, lipsiți total de înțelegerea religiei lor. Este o lume în care conceptul de gelozie este considerat rușinos, și modestia este un dezavantaj. Oamenii au uitat ce înseamnă dragostea și pur și simplu sunt în căutarea unui simplu partener. O lume în care se aruncă sume mari de bani pentru a-ți repara mașina la orice mică zgârietură, în timp ce ei sunt atât de săraci și consideră că o mașină luxoasă ascunde acest lucru. O lume în care tinerii cheltuie banii părinților pe băutură, pe cluburile de noapte, iar fetele se îndrăgostesc de acești fraieri.

Bărbații și femeile nu mai sunt acum identificate, iar toate acestea împreună înseamnă libertate de alegere, dar nu și pentru cei care aleg o cale diferită, pentru că ei vor fi considerați înapoiați și despoți. Aleg calea mea, dar e păcat că nu am găsit înțelegere în oamenii pe care i-am prețuit mai presus de orice … ” Keanu Reeves

Nu spera …. decide

^{de Michael D. Hargrove}

În timp ce așteptam să iau un prieten de la aeroportul din Portland, Oregon, am avut una dintre acele experiențe care îți schimbă viața, despre care auziți – vorbind alți oameni – genul care se furișează spre tine neașteptat. Acesta a avut loc la doar doi metri distanță de mine. 

Străduindu-mă să-l localizez pe prietenul meu printre pasageri, am observat un bărbat care venea spre mine ținând două pungi ușoare. S-a oprit chiar lângă mine pentru a-și salute familia. 

Mai întâi i-a făcut semn fiului său cel mic (poate șase ani) în timp ce își așeza bagajele. Și-au dat o îmbrățișare lungă și iubitoare. În timp ce s-au separat suficient pentru a se privi, l-am auzit pe tată spunând : ”Este atât de bine să te văd, fiule. Mi-ai lipsit atât de mult!”. Fiul său a zâmbit oarecum timid, a ferit ochii și a răspuns încet: ” Și eu, tată!”.

Apoi, bărbatul s-a ridicat, s-a uitat în ochii fiului său cel mare ( poate nouă sau zece ani) și, în timp ce ii cuprindea fața în mâinile sale, a spus: ”Ești deja mare. Te iubesc foarte mult, Zach!”. 

În timp ce se întâmpla acest lucru, o fetiță (poate un an și jumătate) se zgâlțâia entuziasmată în brațele mamei sale, fără a-și lua ochii de la vederea minunată a tatălui ei care se întorcea. Bărbatul a spus: ”Bună, fetițo!” în timp ce o luă în brațe de la mama ei. El o sărută repede pe față și apoi o ținu strâns la pieptul său, în timp ce o legăna dintr-o parte în alta. Fetița s-a relaxat instantaneu și pur și simplu și-a așezat capul pe umărul său, nemișcată în pură mulțumire.

După câteva momente, și-a întins fiica fiului său cel mare și a spus: ”Am păstrat cel mai bun pentru sfârșit!” și a continuat să-i dea soției sale cel mai lung și mai pasional sărut pe care l-am văzut vreodată. El se uită în ochii ei câteva secunde și apoi murmură: ” Te iubesc atât de mult!” Se priviră unul pe celălalt, în timp ce se țineau de ambele mâini.

Pentru o clipă am avut senzația că sunt proaspăt căsătoriți apoi mi-am adus aminte de copii. M-am nedumerit pentru o clipă, apoi mi-am dat seama cât de total de absorbit eram de minunata afișare a iubirii necondiționate, la mai puțin de o distanță de mine. M-am simțit brusc inconfortabil, de parcă aș fi invadat  ceva sacru, dar am fost uimit să-mi aud vocea întrebând nervos: ”Uau! De cât timp sunteți căsătoriți?”

“Suntem împreună de 14 ani.” a răspuns el, fără să-și rupă privirea de la față minunată a soției. “ Ei bine, cât timp ai fost plecat?” am întrebat. Bărbatul s-a întors în cele din urmă și s-a uitat la mine zâmbind “Două zile întregi!”

Două zile? Am fost uimit. Prin intensitatea salutului, presupusesem că please de cel puțin câteva săptămâni – dacă nu chiar luni. Știu că expresia m-a trădat. 

Am spus apoi descurajat, sperând să-mi închei intruziunea cu o aparentă grație (și să mă întorc la căutarea prietenului meu): “Sper ca mariajul meu să fie încă atât de pasional după 12 ani!”

Omul a încetat brusc să zâmbească.

M-a privit drept în ochi și, cu o forță care parcă mi-a ars sufletul mi-a spus:” Nu spera, prietene…decide!” Apoi mi-a aruncat din nou zâmbetul său minunat, mi-a dat mâna și mi-a spus:”Dumnezeu să te binecuvânteze!” 

Un simplu gest

^{John W. Schlatter (poveste adevărată)}

Într-o zi Mark se îndrepta spre casă de la școală, când a observat  că băiatul din fața lui se împiedicase și îi căzuse toate cărțile pe care le ținea în brațe, împreună cu două pulovere, o bâta de baseball, o mănușă și un mic magnetofon. 

Mark a îngenuncheat și l-a ajutat pe băiat să-și ridice lucrurile împrăștiate. Întrucât mergeau pe același drum, s-a oferit să-l ajute și să-i care o parte din lucruri. În timp ce mergeau, Mark descoperi că pe băiat îl cheamă Bill, că iubea jocurile video, baseball-ul și istoria, că avea multe probleme cu ceilalți și că tocmai se despărțite de prietena lui.

Când au ajuns acasă la Bill, Mark a fost invitat la o Cola si să se uite împreună la televizor. După-amiază a trecut plăcut, cu câteva râsete și câteva discuții împrăștiate, apoi Mark a plecat acasă. Au continuat să se vadă în jurul școlii, au luat prânzul împreună o dată sau de două ori, apoi amândoi au absolvit liceul.

Au ajuns la același liceu unde au avut contacte scurte de-a lungul anilor. În cele din urmă, a venit mult așteptatul an senior și, cu trei săptămâni înainte de absolvire, Bill l-a întrebat pe Mark dacă pot vorbi. 

Bill i-a amintit de ziua cu ani în urmă, când s-au întâlnit prima dată. ”Te-ai întrebat vreodată de ce duceam atâtea  lucruri acasă în ziua aceea?” a întrebat Bill. “ Ei bine, mi-am curățat dulapul pentru că nu am vrut să las mizerie pentru cine venea să-l ocupe. Aveam câteva din somniferele mamei mele și  mergeam acasă să mă sinucid. Dar după ce am petrecut ceva timp împreună vorbind și râzând, mi-am dat seama că, dacă m-aș sinucide, aș pierde acest timp minunat petrecut cu prieteni și atâtea altele care ar putea urma. Deci vezi, Mark, când ai luat acele cărți în acea zi, ai făcut mult mai mult decât să mă ajuți să le car, mi-ai salvat viața.”    

Doi îngeri călători

^{Autor: Necunoscut}

Doi îngeri călători s-au oprit să petreacă noaptea în casa unei familii înstărite.

Familia a fost nepoliticoasă și a refuzat să-i lase pe îngeri să rămână în camera de oaspeți a conacului. În schimb, îngerilor li s-a oferit un spațiu mic în subsolul rece al conacului.

În noaptea următoare, cei doi au venit să se odihnească la casa unui fermier foarte sărac, dar foarte primitor. 

După ce au împărțit puțina mâncare pe care au avut-o, fermierul și soția sa i-a lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor pentru a avea o noapte bună. Când soarele a ieșit, a doua zi dimineață, îngerii i-au găsit pe fermier și pe soția lui în lacrimi. Singura lor vacă, al cărui lapte era singurul lor venit, zăcea moartă pe câmp.

Îngerul mai tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe îngerul mai în vârstă: ”Cum ai putut să lași acest lucru să se întâmple? La prima casă când am înnoptat aveau totul și nu ne-au oferit nimic și tu totuși i-ai ajutat. Familia asta are puțin și totuși a fost dispusă să împartă totul, iar tu ai lăsat vaca să moară.”

“Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par “ a răspuns îngerul cel în vârstă.

“Când am rămas în subsolul conacului, am observat că era aur depozitat într-o gaură din perete. Întrucât proprietarul era atât de obsedat de lăcomie și nu dorea să împartă, am astupat gaura ca să nu-l găsească. Apoi noaptea trecută, când dormeam în patul fermierului, îngerul morții a venit după soția sa. I-am dat vaca în schimb. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par.”

Uneori, exact asta se întâmplă atunci când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui. Dacă aveți credință, trebuie doar să aveți încredere că fiecare rezultat vă este întotdeauna în avantaj. S-ar putea să nu o știți decât după ceva timp…

Darul iertării – Poveste de Crăciun

^{de John William Smith}

La Crăciunul din 1949 nu am avut brad. Tatăl meu a avut la fel de multă mândrie ca oricine, presupun, așa că el nu ar fi spus niciodată că nu ne puteam permite unul.

Când am întrebat-o pe mama mea a spus că nu vom avea unul în acest an, că nu ne puteam permite și chiar dacă am putea – ar fi o prostie să ne aglomeram casa cu un copac mort.

Îmi doream foarte mult un brad crezând – în felul meu naiv – că, dacă am avea unul, toată lumea se va simți fericită.

Cu vreo trei zile înainte de Crăciun, am ieșit pentru rutina mea de a colecta hârtie. Era destul de târziu – mult după lăsarea serii – ningea și era foarte frig.

M-am dus la clădirea cu apartamente pentru a încerca să recuperez 7 dolari pe care mi-i datora un client.

Spre surprindere mea, era acasă. M-a invitat să intru și nu numai că mi-a plătit datoria, ci mi-a dat un dolar bacșiș! A fost extraordinar pentru mine – acum aveam 8 dolari.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost total neplanificat. În drum spre casă, am trecut pe lângă un lot de brazi și ideea m-a lovit.

Selecția nu a fost foarte bună, deoarece era foarte aproape de Crăciun, dar mai exista un brad superb. Fusese un brad foarte scump și nimeni nu-l cumpărase; acum era atât de aproape de Crăciun, încât vânzătorului îi era teamă că nu-l va mai cumpăra nimeni.

A vrut 10 dolari pe el, dar când eu – în inocența mea credulă – i-am spus că am doar opt, el a spus ca ar putea să-l vândă cu atât. Chiar nu am vrut sa cheltuiesc toți cei opt dolari, dar era atât de frumos încât am fost de acord.

L-am târât până acasă și am încercat să nu-l deteriorez sau să rup vreo creangă. Zăpada m-a ajutat și era încă într-o formă destul de bună când am ajuns acasă.

Nu vă puteți imagina cât de mândru și de entuziast am fost. L-am sprijinit de balustrada de pe verandă și am intrat în casă.

Mi-a explodat inima când am spus că am o surpriză.

I-am făcut pe mama și tata să vină la ușa din față și apoi am aprins lumina pe verandă.

“De unde ai bradul acesta?” a exclamat mama. Dar nu genul de exclamație care să indice plăcerea.

“L-am cumpărat de pe Main Street. Nu este cel mai perfect brad pe care l-ai văzut vreodată?” am spus, încercând să-mi mențin entuziasmul.

“De unde ai luat banii? Tonul ei era acuzator și am început să-mi dau seama că acest lucru nu avea să se întâmple așa cum am planificat.

“Din colectarea hârtiei.” Am explicat despre clientul care mă plătise.

“Și ai cheltuit toți cei opt dolari pe acest brad?” a exclamat ea.

A intrat într-o tiradă despre cât de prost am fost să-mi cheltuiesc banii pe un brad care urma să fie ars în câteva zile.

Mi-a spus cât de iresponsabil eram și cum eram la fel ca tatăl meu cu toate ideile astea prostești, romantice, nobile despre basme și finaluri fericite și că a venit timpul să mă maturizez și să învăț despre realitățile vieții și despre cum să am grijă de bani și să îi cheltuiesc pe lucruri care erau necesare și nu pe lucruri stupide.

Mama nu mai vorbise cu mine așa până atunci și nu-mi venea să cred ceea ce auzeam. M-am simțit îngrozitor și am început să plâng.  În cele din urmă, ea a stins lumina pe verandă.

“Lasă-l acolo” , spuse ea. “Lăsați acest brad acolo până putrezește, așa că de fiecare dată când îl vedem, ni se va aminti tuturor cât de proști sunt bărbații din această familie.”

Apoi a urcat scările către dormitor și nu am mai văzut-o până a doua zi. 

Tata și cu mine am adus bradul în casă și am început să-l aranjăm. Am scos cutia cu ornamente și l-am decorat cât de bine am putut; dar bărbații nu sunt prea buni la astfel de lucruri și, în plus, nu a fost la fel fără mama.

În ziua de Crăciun erau câteva cadouri sub el – deși nu-mi amintesc nici unul dintre ele – dar mama nu avea nimic de-a face cu asta.

A fost cel mai prost Crăciun pe care l-am avut vreodată. 

Eu și Judi ne-am căsătorit în august 1963, iar tata a murit în 10 octombrie în același an. În următorii opt ani, am trăit în multe locuri. Mama locuia când cu sora mea când cu noi. 

În ajunul Crăciunului din 1971 locuiam cu soția și cei trei copii în Kansas iar mama stătea cu noi. Seara am rămas treaz până târziu. Eram complet singur cu gândurile mele, alternând între bucurie și melancolie și am ajuns să mă gândesc la colectarea mea de hârtie, la acel brad, la ceea ce spusese mama și la modul în care tata încercase să îmbunătățească lucrurile.

Am auzit un zgomot în bucătărie și am descoperit că era mama. Nici ea nu putea dormi și se ridicase să-și facă un ceai fierbinte – care era remediul ei pentru orice.

Atunci i-am spus cât de fericit am fost că a fost alături de noi de Crăciun și cum mi-aș dori ca tata să fi putut trăi pentru a-și vedea nepoții și pentru a se bucura de acest timp pentru că el a iubit întotdeauna Crăciunul. S-a uitat la mine o clipă și apoi m-a întrebat: ”Îți amintești când ai cumpărat bradul de Crăciun cu banii de pe colectarea hârtiilor?”

“Da” i-am răspuns. “tocmai m-am gândit la asta, știi ”.

A ezitat o clipă lungă după care a strigat:” O, fiule, te rog să mă ierți ”.

“Acea vreme și acel Crăciun au fost o povară pentru inima mea de douăzeci și cinci de ani. Mi-aș dori ca tatăl tău să fie aici pentru a-i putea spune cât de rău îmi pare pentru ceea ce am spus. Tatăl tău a fost un om bun și mă doare să știu că s-a dus în mormânt fără să mă audă spunând vreodată că îmi pare rău pentru acea noapte. Trebuie să ști că tatăl tău nu a avut niciodată sensul banului și ne luptam tot timpul – nu avem bani pentru alimente, pentru întreținerea casei. Am sperat că într-o zi când vei fi mare – vei înțelege.“

Am plâns amândoi și am iertat-o. A fost minunat de simplu.

Marile daruri ale acestui sezon – sau al oricărui anotimp – nu pot fi puse sub brad; nu le poți purta, nu le poți mânca, nu le poți conduce sau nu te poți juca cu ele. Petrecem atât de mult timp pentru cadouri mici și atât de puțin pentru marile daruri – iertare, înțelegere, grație și pace.

Legenda Crăciunului

^{de Florence Scannell}

Era Ajunul Crăciunului. Noaptea era foarte întunecată și zăpada cădea repede, în timp ce Hermann, cărbunarul, își strânse mantia mai strâns în jurul lui, iar vântul fluiera înverșunat printre copacii Pădurii Negre. Fusese să ducă o încărcătură la un castel din apropriere și acum se grăbea spre coliba lui. Deși a muncit foarte mult, era  sărac, câștigând de-abia pentru nevoile soției sale și celor patru copii ai săi. Se gândea la ei când a auzit un plâns. Ghidat de sunet, a bâjbâit și a găsit un copil mic, îmbrăcat sărăcăcios, tremurând și plângând în zăpadă. 

“De ce, micuțule, te-au lăsat aici singur pentru a înfrunta viscolul.” Copilul nu răspunse, dar se uita cu milă în sus la cărbunar.

“Ei bine, nu te pot lăsa aici. Ai muri până dimineață.”

Spunând astfel, Hermann îl ridică în brațe, înfășurându-l în mantie și încălzindu-i mâinile mici și reci la sân. Când a ajuns la coliba sa, a lăsat copilul jos și a bătut la ușă, care a fost imediat deschisă, iar copiii s-au grăbit să-l întâmpine.

“Iată, soție, cine este oaspete la cina noastră din Ajunul Crăciunului ” a spus el, conducându-l pe cel mic, care se ținea timid de degetul său cu mâna lui minusculă.

“Și binevenit este”, a spus soția “ acum lasă-l să vină și să se încălzească lângă foc.”

Copii s-au adunat cu toții pentru a-l întâmpina și a-l privi pe noul venit. I-au arătat bradul lor frumos, decorat cu lămpi strălucitoare și colorate în cinstea Ajunului Crăciunului, pe care buna lor mama se străduise să le facă.

Apoi s-au așezat la cina, fiecare copil contribuind din porția sa pentru oaspete, privind cu admirație ochii săi limpezi, albaștri, și părul auriu, care strălucea astfel încât arunca o lumina strălucitoare în cămăruță; și, în timp ce priveau, devenea un fel de halou în jurul capului și ochii lui străluceau cu un luciu ceresc. Curând, două aripi albe, i-au apărut la umeri, și el părea să crească din ce în ce mai mare, iar apoi frumoasa viziune a dispărut, întinzându-și mâinile ca pentru o binecuvântare asupra lor.

Hermann și soția lui au căzut în genunchi, exclamând, cu voci uluite: ” Sfântul copil Isus!” și apoi i-au îmbrățișat pe copiii lor cu bucurie și recunoștință că l-au avut oaspete pe Isus.

A doua zi dimineață, Hermann trecând pe lângă locul în care găsise copilul frumos, a văzut un ciorchine de flori albe minunate, cu frunze verzi închise, arătând ca și când zăpada ar fi înflorit. Hermann a luat o floare și a dus-o cu venerație acasă la soția și copii lui, care au îngrijit floarea cu atenție în amintirea acelui minunat Ajun de Crăciun, numind-o Crizantema. 

De atunci, în fiecare an, pe măsură ce venea vremea, ei puneau deoparte o porție din bucatele de sărbătoare și dădeau unui biet copil în amintirea oaspetelui lor Isus.

Povestea Crăciuniței

^{de Stephanie Herbek}

Maria și Pablo locuiau într-un mic sat din Mexic. Deoarece Crăciunul în casa lor nu includea multe cadouri, Maria și Pablo au așteptat cu nerăbdare sărbătorile de Crăciun la biserica satului cu mare bucurie și speranță. 

Pentru a cinsti nașterea lui Isus, biserica a afișat o frumoasă iesle care atrăgea mulțimi de vizitatori. Sătenii au mers pe jos kilometri pentru a admira ieslea, aducând cadouri minunate și scumpe pentru pruncul Isus. În timp ce Maria și Pablo îi priveau pe săteni așezându-și darurile în fânul moale din jurul ieslei, se simțeau triști. Nu aveau bani pentru a cumpăra cadouri pentru familia lor și nici bani pentru a cumpăra un cadou pruncului Isus. 

Într-o seară de Crăciun, Maria și Pablo s-au îndreptat spre biserică pentru slujbele din acea seară, dorind cu disperare să aibă un dar de dus pruncului Isus. Chiar în acel moment, o lumină strălucitoare a răzbătut prin întuneric, iar conturul umbrit a unui înger a apărut deasupra lor. 

Maria și Pablo s-au temut, dar îngerul i-a mângâiat, îndrumându-i să culeagă câteva dintre buruienile verzi care creșteau pe drum. Trebuiau să ducă buruienile la biserică, le-a explicat îngerul, și să le așeze lângă iesle, ca dar pentru pruncul Isus. Apoi, la fel de repede cum apăruse, îngerul plecă, lăsându-i pe Maria și Pablo pe drum, privind în sus spre cerul întunecat. Confuzi dar emoționați, copiii și-au umplut brațele cu ciorchini mari de buruieni verzi și s-au grăbit spre biserică.

Când copii au intrat în biserică, mulți dintre săteni s-au întors spre ei să privească. În timp ce Maria și Pablo au început să așeze buruienile în jurul ieslei, unii dintre săteni au început să râdă de ei. “De ce acei copii pun buruieni în jurul ieslei?” se întrebau reciproc. Maria și Pablo au început să se simtă jenați și rușinați de darul pe care l-au adus pruncului Isus, dar au rămas curajoși lângă iesle, așezând plantele pe fânul moale, așa cum îi instruise îngerul.

Dintr-o dată, frunzele verzi plictisitoare de pe vârfurile plantelor au început să se transforme într-o nuanță superbă de roșu, înconjurând pruncul Isus cu flori frumoase. Sătenii care râdeau au tăcut în timp ce priveau plantele verzi transformându-se în minunatele flori purpurii în forma de stea pe care le numim “Crăciunițe”. În timp ce priveau buruienile înflorind sub ochii lor, Maria și Pablo știau că nu mai au nici un motiv să se rușineze. Îi adusese pruncului Isus singurul dar pe care și l-au putut permite – și era cel mai frumos dar dintre toate.

Astăzi, Crăciunițele sunt un simbol tradițional al Crăciunului datorită tinerilor Maria și Pablo și darurilor lor speciale pentru pruncul Isus.