Tată și fiu

Un tânăr și-a dus bătrânul tată la un restaurant pentru a luat cina. Tatăl fiind foarte bătrân și slab, în timp ce mânca, a scăpat mâncarea pe cămașă și pantaloni.

Ceilalți din restaurant l-au urmărit dezgustați în timp ce fiul său era calm. 

După ce a terminat de mâncat, fiul său care nu era deloc jenat, l-a dus în liniște la toaletă, a șters bucățile de mâncare, a îndepărtat petele, i-a aranjat părul și i-a fixat ochelarii.

Când au revenit, întreg restaurantul îi privea într-o tăcere mortuară, neputând înțelege cum cineva ar putea să se facă așa de râs în public.

Fiul a cerut nota de plată și a ieșit împreună cu tatăl său.

În acel moment un bătrân de la o masă l-a chemat pe fiul bătrânului și l-a întrebat: ”Nu crezi că ai lăsat ceva în urmă?”

Fiul a răspuns:” Nu domnule, nu am lăsat.”

Bătrânul a replicat: ”Ba ai lăsat! Ai lăsat o lecție pentru fiecare fiu și speranță pentru fiecare tată.”

Ultima plimbare cu taxiul

_{O poveste adevărată de Kent Nerburn}

Acum 20 de ani eram taximetrist. Odată am ajuns, la comandă, în toiul nopții la o clădire întunecată, cu excepția unei singure lumini de la o fereastră. 

În aceste condiții, mulți șoferi ar fi așteptat un minut sau două și ar fi plecat. Dar am văzut prea mulți oameni amărâți care depindeau de taxiuri ca unic mijloc de transport. Cu excepția cazului în care situația părea periculoasă, mergem mereu la ușă. Acest pasager ar putea fi cineva care are nevoie de ajutorul meu, mă motivam singur. Așa că am mers până la ușă și am bătut.

“Doar un minut” – răspunde o voce fragilă, în vârstă.

Am auzit ceva târât pe podea. După o lungă pauză, ușa se deschise. O femeie mică în jur de 80 de ani sta în fata mea. Purta o rochie cu imprimeuri și o pălărie cu voal fixat pe ea, ca cineva dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o mică valiză din nailon.

Apartamentul arăta de parcă nimeni n-ar fi trăit ani de zile în el. Tot mobilierul era acoperit cu cearceafuri. În colțul camerei era o cutie de carton plină cu fotografii și articole din sticlă.

“ Ai dori să îmi duci valiza la mașină? ” a spus femeia.

Am dus valiza apoi m-am întors să o ajut. M-a luat de braț, mulțumindu-mi neîncetat pentru bunătatea mea în timp ce ne îndreptam încet spre mașină.

“ Nu este nimic” i-am spus. “ Încerc doar să îmi tratez pasagerii așa cum mi-aș dori să fie tratată mama”.

“ Oh, ești un băiat atât de bun” a spus ea. Când am intrat în taxi, mi-a dat o adresa, apoi m-a întrebat “  Poți să conduci prin centrul orașului?”.

“Nu este cea mai scurtă cale” , am răspuns repede.

“Oh, nu mă deranjează ”, a spus ea. “ Nu mă grăbesc. Sunt în drum spre un ospiciu”.

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii îi străluceau.

“ Nu mai am pe nimeni”, a continuat ea. “ Doctorul mi-a spus că nu mai am foarte mult timp”. 

M-am întins spre aparat și l-am oprit.” Pe ce traseu ați vrea să o iau?” am întrebat.

În următoarele două ore am condus prin oraș. Mi-a arătat  clădirea unde lucrase cândva ca operator de ascensoare. Am condus prin cartierul în care ea și soțul ei locuiseră când erau mici. M-a pus să mă ridic în fața unui depozit de mobile care fusese cândva sala de bal și unde dansase ea când era adolescentă.

Uneori ea îmi cerea să încetinesc în fața unei clădiri sau a unui colț de stradă anume și stătea privind în întuneric fără să spună nimic.

Când văzu primul indiciu că soarele urma să apară, ea a spus brusc “ Sunt obosită. Să mergem acum.”

Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse.

Era o clădire joasă, ca o mica casă convalescenta,  cu o alee care trecea pe sub un portic. Imediat ce am oprit mașina doua persoane au venit să o ajute. Am deschis portbagajul și i-am dus valiza la ușă. Femeia era deja așezată într-un scaun cu rotile, de cele doua persoane care o așteptau.

“Cât îți datorez?” întrebă femeia punând mână pe geantă.

“Nimic” am răspuns.

“Trebuie să îți câștigi existența.” a răspuns ea.

“Există alți pasageri.” am răspuns.

Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și am îmbrățișat-o. M-a ținut strâns de mână.

“Ai dat unei femei bătrâne un moment de bucurie” a spus ea. “Mulțumesc ”

I-am strâns mână, apoi am intrat în lumina slabă a dimineții. In spatele meu, o ușă s-a închis. Era sunetul închiderii unei vieți.

La întoarcere nu am mai luat nici un pasager. Am condus fără scop, pierdut în gânduri. În restul acelei zile, abia am mai putut să vorbesc. Ce se întâmpla dacă aceea femei ar fi obținut un șofer supărat sau unul nerăbdător să își facă cursa? Ce ar fi fost dacă aș fi refuzat cursa sau aș fi așteptat un pic și aș fi plecat?

La o recenzie rapidă, nu cred că am făcut ceva mai important în viața mea. Suntem condiționați să credem că viață noastră se învârte în momente minunate. Dar, de multe ori, momentele grozave ne prind inconștienți – înfășurate frumos în ceea ce alții ar putea considera unu moment mic.

Ceea ce spunem nu va fi niciodată recuperat

Odată  un bătrân a răspândit zvonuri că vecinul său era un hoț. Drept urmare, tânărul a fost arestat. Câteva zile mai târziu, tânărul a fost găsit nevinovat.

După ce a fost eliberat, l-a dat în judecată pe bătrân pentru că l-a acuzat pe nedrept. 

În instanță, bătrânul i-a spus judecătorului: “ Au fost doar comentarii, nu am făcut rău nimănui.”

Judecătorul i-a spus bătrânului: ”Scrieți toate lucrurile pe care le-ați spus despre el pe o bucată de hârtie. Tăiați-le și în drum spre casa, aruncați bucățile de hârtie pe stradă. Mâine întoarce-te să iți spun sentința.”

A doua zi judecătorul i-a spus bătrânului:” Înainte de a primi sentința, va trebui să ieșiți și să strângeți toate bucățile de hârtie pe care le-ați aruncat ieri.”

Bătrânul a spus: ” Nu pot face asta! Vântul le-a răspândit și nu voi știi unde sa le găsesc .”

Atunci Judecătorul i-a răspuns: ”În același mod, comentariile simple pot distruge onoarea unui om într-o asemenea măsură încât nimeni nu va fi capabil să o rezolve. Dacă nu poți vorbi de bine pe cineva, nu spune nimic.” 

Sa fim toți stăpânii gurii noastre, astfel încât să nu fim sclavii cuvintelor noastre.

Păstrează-ți visul

Prietenul meu Monty Roberts care deține o fermă de cai în San Ysidro m-a lăsat să-i folosesc casa pentru un eveniment de strângere de fonduri pentru programe pentru tineri cu risc.

Ultima data când am fost acolo, el m-a prezentat spunând: “ Vreau să vă spun de ce l-am lăsat pe Jack să-mi folosească casa. Totul începe cu povestea unui tânăr, fiul unui antrenor ambulant de cai, care trecerea de la un grajd la altul, de la o pistă de curse la altă, din fermă în fermă, antrenând cai. Drept urmare, școala băiatului a fost întreruptă continuu. Când a devenit senior, I s-a cerut să scrie o lucrare despre ce voia să fie și să facă când va crește.”

“ În noaptea aceea a scris o lucrare de șapte pagini care descria scopul său de a deține într-o zi o fermă de cai. El a scris despre visul său în detaliu și chiar a desenat o diagrama a unei ferme de 200 de acri, arătând locația tuturor clădirilor, grajdurilor și pistei. Apoi a trasat un plan în detaliu pentru o casa de 4000 de metri pătrați care ar sta pe o ferma de vis de 200 de acri.”

“A pus o mare parte din inimă în proiect și a doua zi l-a predat profesorului său. Două zile mai târziu și-a primit lucrarea înapoi. Pe prima pagina era un mare F roșu cu o notă pe care scria “Așteaptă-mă după curs”.”

“ Băiatul cu visul a mers după curs și a întrebat profesorul” De ce am primit un F…?”

“Profesorul i-a spus:” Acesta este un vis nerealist pentru un băiat tânăr ca tine. Nu ai banii. Vii dintr-o familie itineranta. Nu aveți resurse. Deținerea unui ferme de cai necesita mulți bani. Trebuie să cumperi terenul. Trebuie să plătești pentru animalele de reproducere și mai târziu va trebui să plătești taxe mari de herghelie. Nu există nicio modalitate prin care să o poți face vreodată.” Apoi profesorul a adăugat: “ Dacă vei rescrie această lucrare cu un scop realist , îți voi reconsidera nota.” “

“ Băiatul a plecat acasă și s-a gândit mult la asta. L-a întrebat pe tatăl său ce ar trebui să facă. Tatăl său i-a spus: “ Uite, fiule, trebuie să te hotărăști în privința asta. Cu toate acestea, cred că este o decizie foarte importantă pentru tine.” În cele din urmă, după ce a stat cu lucrarea timp de o săptămână, băiatul a dat aceiași hârtie, fără a face modificări.”

El i-a înmânat lucrarea profesorului și i-a spus:” Poți păstra F și eu îmi voi ține visul.”

Monty s-a întors apoi către grupul adunat și a spus: “ Vă spun povestea asta pentru că stați în casa mea de 4000 de metri pătrați, în mijlocul fermei de cai de 200 de acri. Am încă lucrarea aceea încadrată deasupra șemineului.”

El a adăugat: “ Cea mai bună parte a poveștii este că în urmă cu două veri, același profesor de la școală a adus 30 de copiii să campeze la ferma mea timp de o săptămână.  Când a plecat mi-a spus: Uite, Monty, îți pot spune asta acum. Când îți eram profesor, am fost un furător de vise. În acei ani am furat multe visuri ale copiilor. Din fericire ai avut destul curaj încât să nu renunți la al tău.”

“Nu lăsa pe nimeni să-ți fure visele. Urmează-ți inima indiferent de ce spun ceilalți.”

Autor necunoscut

Să nu-ți fie frică să greșești

În această poveste este vorba despre un cunoscut om de știință care a făcut câteva descoperiri medicale foarte importante. El a fost intervievat de un reporter de ziar care l-a întrebat de ce crede că este capabil să fie mult mai creativ decât o persoană obișnuită. Ce l-a deosebit atât de mult de ceilalți?

El a răspuns că, după opinia sa, totul a venit dintr-o experiență cu mama sa, care a avut loc când avea aproximativ doi ani. Încercase să scoată o sticlă cu lapte din frigider iar datorită sticlei care era umedă a vărsat conținutul ei pe toată podeaua bucătăriei – o adevărată mare de lapte!

Când mama lui a intrat în bucătărie, în loc să țipe la el, să-i țină o prelegere sau să-l pedepsească, a spus: “ Robert, ce mizerie minunată ai făcut! Rar am văzut o băltoacă atât de mare de lapte. Ei bine, paguba a fost deja făcută. Ai vrea să te joci în lapte câteva minute înainte de a-l curăța?”

Într-adevăr, a făcut-o. După câteva minute mama lui a spus: “Știi Robert, ori de câte ori faci o mizerie ca aceasta, în cele din urmă trebuie să o cureți și să readuci totul la ordinea corectă. Deci, cum ai vrea să faci asta? Am putea folosi un burete, un prosop sau un mop. Pe care îl preferi?” A ales buretele și împreună au curățat laptele vărsat. 

Mama sa a spus atunci: “ Ști, ceea ce avem aici este un experiment eșuat despre modul de a transporta în mod eficient o sticlă mare cu lapte cu două mâini minuscule. Să ieșim în curtea din spate și să umplem o sticlă cu apă și să vedem dacă vei descoperi o modalitate de a o căra fără să o scapi.” Băiatul a aflat că, dacă apucă sticla de partea de sus a sticle, cu ambele mâini, o poate căra fără să o scape. Ce lecție minunată!

Acest om de știință renumit,  a remarcat atunci, în acel moment ,că nu trebuie să se teamă să greșească. Și mai mult, a învățat că greșelile sunt doar oportunități de a învăța ceva nou, care este, la urma urmelor, esența experimentelor științifice. Chiar dacă experimental “nu funcționează ”, de obicei învățăm ceva valoros din el.

Autor necunoscut

Lecțiile unui Suflet …

„Când am aterizat pe pământ, singurele lucruri pe care le cunoșteam erau să iubesc, să fiu liber, să mă bucur, să mă joc, să râd și să eman lumină. 

Adică, să fiu doar eu însumi. Dar știți, nu a ținut prea mult…

Căci nu peste mult timp, au năvălit oamenii de „bine” peste mine și m-au învățat numai lucruri „utile și folositoare”. 

Ei dictau, eu încasam!

Așadar, când am crescut, oamenii de „bine” au venit și mi-au spus să nu iubesc chiar așa, pe oricine și oricum. Prin urmare, am început să cenzurez iubirea!

Apoi mi-au spus că nu pot fi chiar așa liber cum îmi închipui, căci trebuie să țin seama neapărat de norme și reguli. Prin urmare, am uitat de libertatea spiritului, crezând că ea e inaccesibilă pe pământ!

Apoi mi-au spus ei că cică să nu mă mai bucur atâta, că viața e o cruce, o suferință, un vaiet prelung în valea plângerii. Prin urmare, i-am luat în serios și am renunțat și la bucuria mea firească!

Apoi m-au amăgit că nu e ok să mă tot joc atâta de-a viața, ci să iau lucrurile în serios. Așadar, n-am avut încotro, am devenit încruntat, am terminat cu joaca și dusă a fost!

Apoi m-au păcălit că nu se râde chiar așa din orice, că viața e o luptă de care pe care. Prin urmare, am început să filtrez și râsul!

Apoi mi-au spus să nu mai eman eu atâta lumină, să nu mai atrag atenția, ci să-mi văd de lungul nasului sau de scurtimea lui. Așadar, am încetat să mai strălucesc!

Și astfel, am devenit eu din ce în ce mai mic, mai trist, mai defensiv, mai temător, m-am ofilit pe picioare și am murit…

Iar după ce am murit, am aflat marele paradox pe care l-am reprimat permanent pe pământ din prostie și frică. 

Că singurele lucruri care contează aici în câțiva ani de viață pe pământ sunt să iubești, să fii liber, să te bucuri, să te joci, să creezi, să râzi și să emani lumină!”

Sursa: Cristi Ciorcila

Obstacole în drumul nostru

A fost odată un rege foarte bogat și curios. Acest rege a așezat un bolovan imens în mijlocul unui drum. Apoi s-a ascuns în apropriere pentru a vedea dacă cineva va încerca să  scoată stâncă gigantică din drum.

Primii oameni care au trecut pe lângă el au fost unii dintre cei mai bogați comercianți și curteni ai regelui. În loc să miște bolovanul, aceștia pur și simplu au mers în jurul lui. Câțiva l-au învinovățit pe rege că nu a întreținut drumurile. Nici unul dintre ei nu a încercat să mute bolovanul.

În cele din urmă, a venit un țăran. Brațele îi erau pline de legume. Când s-a apropiat de bolovan, țăranul și-a lăsat jos legumele și a încercat să mute bolovanul pe marginea drumului. A fost nevoie de mult efort, dar a reușit în cele din urmă.  

Țăranul și-a luat legumele și când era gata să își continue drumul a văzut că în locul bolovanului din mijlocul drumului era o traistă. Țăranul o deschise și descoperi că era plină cu monezi din aur și un bilet de la rege. În bilet regele spunea că aurul din traistă a fost recompensa pentru mutarea bolovanului din drum.

Regele i-a arătat țăranului ceea ce mulți dintre noi nu înțelegem niciodată: fiecare obstacol prezintă o oportunitate de a ne îmbunătăți starea.

Frânghia elefantului

În timp ce un om trecea pe lângă niște elefanți, se opri brusc, confuz de faptul că aceste creaturi uriașe erau ținute de o mică frânghie legată de piciorul lor din față. Fără lanțuri, fără cuști. Era evident că elefanții puteau, oricând, să se desprindă de legăturile lor, dar din anumite motive, nu o făceau.

A văzut un dresor în apropiere și a întrebat de ce aceste animale stăteau acolo fără a încerca să scape. “Ei bine”, a spus dresorul, “ atunci când sunt foarte tineri, și mult mai mici, folosim o frânghie de aceiași dimensiune pentru ai lega și, la aceasta vârstă, este suficient să îi ținem. Pe măsură ce cresc, sunt condiționați să creadă că nu se pot elibera. Ei cred că frânghia îi poate încă ține, așa că nu încearcă niciodată să se elibereze.” 

Omul era uimit. Aceste animale s-ar putea oricând să se desprindă de legăturile lor, da pentru că au credința că nu o pot face, rămân blocați acolo.

Ca și elefanții, câți dintre noi trecem prin viață agățându-ne de credința că nu putem face ceva, pur și simplu pentru că nu am reușit cândva.

Eșecul face parte din învățare și nu ar trebui niciodată să renunțăm să ne luptăm cu credințele greșite pe care ni le formăm de-a lungul vieții.

Lecții de viață

Autor : Anonim

Ia-ți un pic de timp liber, așează-te liniștit și citește atent aceste cuvinte; apoi gândește-te … și vei înțelege multe lucruri…

Prima lecție

După câteva luni, la facultatea de medicină, profesorul ne dădu un test. Am răspuns bine la toate întrebările, ajunsesem la ultima care era: ” Care este numele de botez al femeii de serviciu din scoală?”

Am dat toate răspunsurile fără să scriu nimic la ultima întrebare. Cu puțin înainte de expirarea timpului, un elev a întrebat dacă ultimul răspuns se va puncta: ”Sigur că da!” a răspuns profesorul. “În viața veți întâlni multe persoane. Toate sunt importante! Ele merită atenția voastră, chiar dacă e un “simplu salut”. Nu am uitat niciodată această lecție și din acea zi am învățat că femeia noastră de serviciu se numea Mariana.

A doua lecție

Într-o noapte ploioasă o bătrână dintr-un sat se opri în mijlocul drumului: I se stricase mașina. Începu să facă semne disperate mașinilor ca cineva să oprească și să-i dea o mână de ajutor.

Un tânăr, dintr-un sat ce era în conflict cu cel al bătrânei, se opri, o ajută să ducă mașina la un mecanic și chema un taxi pentru ea. Bătrâna deși grăbita, reuși să aibă adresa binefăcătorului.

Trecuseră șapte zile; cineva sună la ușa tânărului. Cu uimire primi o cutie mare în care era un televizor color și un bilet pe care scria: “Mulțumesc din suflet că m-ai ajutat cu mașina… Ploaia mă oprise din drumul meu…mulțumită ție am reușit să ajung la timp ca să-mi salut soțul care era pe moarte. Dumnezeu să vă binecuvânteze”

A treia lecție

Cu câteva zile în urmă, un copil intră într-o cofetărie și se așeză la o măsuță. Vânzătoarea îi aduse un pahar cu apa. “ Cât costă o prăjitură” întrebă băiatul; “10 lei” îi răspunse vânzătoarea. Copilul scoase câteva monede din buzunar și începu să le numere. “ Bine, cât costă o prăjitură simplă” întrebă din nou băiatul; “5 lei” îi răspunse pe un ton răstit vânzătoarea. Atunci copilul spuse ” Aș dori o prăjitură simplă!”

Vânzătoarea îi aduse prăjitura simplă și nota de plată. Copilul mânca liniștit prăjitura, plăti la casă, și ieși. Când vânzătoarea merse să curețe masa…îi dădură lacrimile de emoție, pentru că pe masă erau 5 lei pentru ea. Copilul se mulțumi cu o prăjitură simplă pentru a-i putea lăsa bacșiș.

A patra lecție

Odată un rege porunci să fie coborâtă o piatra imensă în mijlocul drumului. Apoi se ascunse, pentru a vedea dacă cineva ar fi avut curajul să o dea la o parte. Mulți negustori și oameni bogați  treceau pe acolo și ocoleau piatra.

Câțiva protestaseră împotriva regelui spunând că nu putea să mențină străzile curate, dar nimeni nu dădu piatra la o parte.

La un moment dat trecu pe acolo un țăran cu un sac de cartofi pe spate; lăsă sacul jos și încercă să miște piatra. După ce depuse ceva efort reuși să rostogolească piatra la marginea drumului.

Când să-și ia sacul, văzu o geanta în locul în care fusese piatra. Geanta era plină de monede de aur; găsi și o scrisoare în care regele scria ca monedele aparțineau celui care ar fi rostogolit piatra din drum. Țăranul învață că ”Toate obstacolele sunt o oportunitate pentru a îmbunătăți condiția noastră”.

Joshua Bell în concert la metroul din Washington

Washington – Stația de Metrou, într-o dimineață friguroasă din ianuarie 2007. El a cântat șase bucăți din Bach, timp de aproximativ 45 de minute. În acest timp, circa 2 mii de oameni au trecut prin stație, cei mai mulți dintre ei în drum spre locul de muncă. 

După 3 minute de când începuse să cânte, un om de vârstă mijlocie a realizat că violonistul era muzician. El și-a încetinit ritmul și s-a oprit pentru câteva secunde, apoi a pornit grăbit pentru a-și îndeplini programul.

4 minute mai târziu violonistul a primit primul său dolar: o femeie a aruncat banii în șapcă și, fără oprire, a continuat să meargă. 

Peste 6 minute, un tânăr s-a lipit de perete să-l asculte, apoi și-a privit ceasul și a repornit grăbit. 

Peste 10 minute, un băiețel de 3 ani s-a oprit, dar mama lui l-a tras grăbită în lungul peronului, când puștiul s-a oprit pentru a privi la violonist. În cele din urma mama și-a împins din greu copilul care a continuat să meargă întorcând capul tot timpul. Această acțiune a fost repetată cu mai mulți alți copii. Fiecare părinte, fără excepție, i-au forțat să se miște. 

Muzicianul a cântat 45 de minute. Doar 6 persoane s-au oprit și au rămas pentru o vreme. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar au continuat să meargă în ritmul lor normal. A colectat în total 32 de dolari. 

După 1 oră, a terminat de cântat și s-a așternut tăcerea. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat și nici nu a existat vreo recunoaștere. 

Nimeni nu a știut acest lucru, dar a fost violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. El a cântat una dintre cele mai complicate piese scrise vreodată, cu o vioară în valoare de 3,5 milioane de dolari. Cu doua zile înainte, Joshua Bell avusese un concert cu casa închisă la un teatru din Boston, unde valoarea medie a unui bilet fusese de 100 dolari.

Aceasta este o poveste adevărată. Concertul Joshua Bell, incognito în stația de metrou, a fost organizat de „Washington Post”, ca parte a unui experiment social despre percepție, gust și prioritățile oamenilor. Întrebările ridicate: într-un loc comun, într-un mediu și la o oră inadecvată, putem percepe frumusețea? Ne oprim pentru a o aprecia? Am recunoaște talentul într-un context neașteptat? 

O posibilă concluzie a acestui experiment ar putea fi: 

Dacă nu avem un moment pentru a ne opri și a asculta cântând pe unul dintre cei mai buni muzicieni din lume, una din cea mai bună muzică scrisă vreodată, cu unul dintre cele mai valoroase instrumente …. de cât de multe alte lucruri frumoase ne lipsim?